ALFABET 1. Inventarul literelor* folosite în scrierea* unei limbi și dispuse într-o succesiune convențională numită ordine alfabetică. Numărul, forma, valoarea și denumirea literelor diferă de la un alfabet la altul. Termenul alfabet provine de la denumirea literelor grecești A (α) „alpha” și B (ß) „beta”. • ~ chirilic Aplicat în scrierea slavei vechi (paleoslavei) și a slavonei după sec. 9. Bazat pe caracterele (vezi LITERĂ) majuscule* din alfabetul grec și pe alfabetul glagolitic (derivat, în cea mai mare parte, din literele minuscule* grecești). Stă la originea alfabetelor utilizate în limbi slave modeme (bielorusa, bulgara, macedoneana, rusa, sârba, ucraineana). • ~ grec Aplicat în scrierea limbii grecești probabil după sec. 10-9 î.e.n. și până astăzi. Derivat din alfabetul fenician (care se află la originea tuturor alfabetelor indo-europene și semitice). 24 de litere. Primul alfabet conținând semne speciale pentru notarea vocalelor. Scrierea în alfabetul grec s-a realizat inițial de la dreapta la stânga (ca în feniciană), apoi de la stânga la dreapta, trecându-se printr-o perioadă de scriere alternativă în cele două sensuri, • ~ latin Utilizat în scrierea limbii latine începând cu sec. 7 î.e.n. Creat pe baza alfabetului etrusc (derivat din alfabetul grec). 23 de litere (y și z au fost adoptate după cucerirea Greciei). Apare, cu modificări, în uzajul scris al multor limbi contemporane. • Limba română s-a scris cu alfabet chirilic până la jumătatea sec. 19 utilizându-se 43 de semne (slove). în această perioadă, alfabetul latin a fost folosit sporadic; cel mai vechi text tipărit cu grafie (vezi SCRIERE) latină (Cartea de cântece, Cluj, 1571-1575) are ortografie* maghiară și a apărut în contextul mișcării reformate românești din Banat-Hunedoara. în 1828, Ion Heliade-Rădulescu a propus o variantă simplificată a sistemului de scriere chirilic, adaptată necesității de a reda pronunțarea românească. între 1836 și 1844 au fost create și aplicate diferite alfabete de tranziție, prin înlocuirea treptată a caracterelor chirilice cu cele latine; principalul autor al alfabetului de tranziție este Ion Heliade-Rădulescu. În mod oficial, alfabetul latin a fost adoptat în 1860 (Muntenia, Transilvania), 1862 (Moldova). • Româna actuală întrebuințează 31 de litere (majuscule/minuscule) cu următoarele forme grafice și denumiri: A/a „a”, A/ă „ă”, A/â „î din a”, B/b „be”, C/c „ce”, D/d „de”, E/e „e”, F/f „fe”, G/g „ghe”, H/h „ha”, I/i „i”, Î/î „î din i”, J/j „je”, K/k „ca”, L/l „le”, M/m „me”, N/n „ne”, O/o „o”, P/p „pe”, Q/q „kü sau chiu”, R/r, „re”, S/s „se”, Ș/ș „șe”, T/t „te”, Ț/ț „țe”, U/u „u”, V/v „ve”, W/w „dublu ve”, X/x „ies”, Y/y „i grec”, Z/z „ze”. Variante de citire (denumire) după model străin: F/f „ef”, G/g „ge”, H/h „haș”, L/l „el”, M/m „em”, N/n „en”, R/r „er”, S/s „es”, Z/z „zet”. Q/q, W/w, Y/y au fost adoptate recent. Se adaugă grafeme (vezi LITERĂ) din alfabetul altor limbi (litere latine cu semne diacritice – vezi DIACRITIC, SEMN ~), în nume proprii străine și în neologisme neadaptate (împrumuturi, creații interne de la baze străine) care păstrează grafia originară: ã, é (São Tome, aide-mémoire), š (Košice), ü (dürerian), ö (Petöfi) etc. 2. ~ fonetic Inventar de semne grafice (litere, semne diacritice) folosite de lingviști în transcrierile fonetice; există un alfabet fonetic internațional (IPA „International Phonetic Alphabet”) și diverse alte sisteme de notare adaptate scopului unei anumite cercetări. C.S.