aliterație (fr. allitération „repetarea aceleiași litere”), repetiție a unor consoane (sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv (simbolic); efectul a. se datorește și accentului afectiv pe care îl poartă sunetele repetate (R). În versul-refren eminescian, cons. v aliterată sugerează nu numai senzația auditivă, ci și dinamica zbuciumată a destinului uman: „Dintre sute de catarge / care lasă malurile / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? [...] Valurile, vânturile?” Efectul eufonic e mai greu de analizat; el constituie o „senzație” lingvistică idiomatică – este vorba de o armonie vocalică și consonantică, în esență, o simetrie acustică, în cuvinte și enunț, percepută, în mare măsură, subiectiv de vorbitorii unei limbi. Întrucât a. se percepe, ca și asonanța, ca un element de analogie interlexicală de ordin fonetic (nu semantic), între imaginea poetică și structura fonică a secvențelor versului (enunțului), ea este nu numai o figură onomatopeică (imitativă), ci și una expresivă („simbolică”, zice Verhaeren, M., p. 3), deoarece poate „corespunde obiectivului zugrăvit, fie printr-o analogie de timbru, fie printr-un raport de identitate” (id.): „A zânelor crăiasă Venea cu părul râurind, Râu galben de mătase.” (Coșbuc) Se pot repeta și câte două consoane, ca în următorul exemplu de a. imitativă: „Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie.” (Eminescu) dar și o întreagă silabă, ca a. expresivă: „Mi-ai dat un trup și mie, înalt și zvelt, de floare Ca fragile de fraged, ușure și plăpând.” (T. Arghezi) Sin. paragramatism, sin. metaforă fonetică.