ALUMÍNIU (< fr. {i}) s. n. Element chimic (Al; nr. at. 13, m. at. 26,98, gr. sp. 2,7, p. t. 658°C, p. f. 2.500°C); metal ușor, de culoare argintie, cu conductivitate termică și electrică bune, maleabil și ductil, stabil față de aer. În combinații fucționează trivalent. Se obține pe cale electrolitică, utilizînd ca materie primă bauxita. A. și aliajele sale au variate utilizări în tehnică. A fost descoperit în 1825 de H. Chr. Oersted. ♦ A. sinterizat = produs finit sau semifabricat obținut din aluminiu prin presare-sinterizare și utilizat la fabricarea unor organe de mașini care lucrează la temperaturi înalte, precum și în tehnica nucleară.