AMĂGEU s.m. (Mold.) Amăgitor, înșelător. A: Amăgeul acela dzicea că va învie a treia dzi. VARLAAM. Cînd lăudătorii, mai vîrtos amăgeii, încep pre noi a ne lăuda, de sîrg să ne-aducem amente de mulțimea păcatelor noastre. L SEC. XVII, 135^r. Și amăgeul este un rău tovarășu. B 1774, 20^r; cf. M. COSTIN; DOSOFTEI, VS; NCL I, 26; CANTEMIR, IST. ♢ (Adjectival) Vicleani cu adevăr și cumpliți și înșelători și amăgei și tari și neadormiți și nevădzuți și nesimțiți vrăjmași avăm. L SEC. XVII, 12^v. Bărbații cei diezmierdați, desfrînați și amăgei. NCCD, 316; cf. VARLAAM. B: Atunce minciunile și înșălăciunea acelui amăgeu ei o vor vădi. EV., 60. C: Fu măscărit ca un mincinos, fu ocărît ca un amăgeu. C 1729, 75^v; cf. C 1729, 44^r. Variante: amegeu (C 1729, 44^r). Etimologie: gr. *mageús. Cf. alnic, amăgelnic, balamut, celarnic, celuitor, hamiș, hîtru (2), înceluitor, marghiol, măiestreț, opăcitor, șugubăț (2), șuvealnic, telpiz.