Definiția cu ID-ul 892266:

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

AMĂRĂCIUNE, amărăciuni, s. f. 1. Însușirea de a fi chinuitor, dureros, amar. Căci atunce lesne în amor credeam Și amărăciunea-i încă nu știam. NEGRUZZI, S. II 30. ♦ Durere, tristețe. Horia e omul de piatră în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, T. 38. Își pierdu cumpătul de supărare și amărăciune. ISPIRESCU, L. 27. Aceștia-s curată sărăcie!... zise împăratul în sine, plin de amărăciune. CREANGĂ, P. 262. Din cupa desfătării amărăciunea naște. ALEXANDRESCU, P. 105. ◊ Loc. adv. Cu amărăciune = cu tristețe, cu supărare. L-am auzit pe tata șoptind cu amărăciune și privindu-mă cu milă. SADOVEANU, N. F. 6. Chemarea unui filozof? zise umbra surîzînd cu amărăciune-foarte bine! EMINESCU, N. 62. ♦ Întîmplare, împrejurare dureroasă, chinuitoare; chin. Noi, în viața noastră... am avut grele amărăciuni și asupriri. SADOVEANU, N. F. 28. 2. Amăreală (1). Amărăciunea chininei. ◊ Bine, răspunse în sfîrșit, greu, Ruset, înghițindu-și într-una amărăciunea gurii. SADOVEANU, Z. C. 321.