apofonie (fr. apophonie sau dilation „deplasarea articulării unei vocale”), figură care constă în modificarea de timbru a unei vocale sau consoane în cuvintele unui enunț, cu o modulație fie semnificantă, fie expresivă (A). A. semnificantă: „Elle était tellement à moi Elle était tellement en moi.” (Henri de Régnier) A. expresivă: „Ballottent leurs loques falotes De vitres et de papier.” (Verhaeren) Morier, făcând o analiză a acestei figuri, mai amintește și de a. „simbolică”, precum și de „rima apofonică”. Același autor menționează că paronomaza este o aplicație specifică a a. În limba română, această figură n-a fost încă studiată. • A. este, în primul rând un fenomen fonologic pus în serviciul flexiunii nominale și verbale, ilustrat de așa-zisele forme alternante, care „exprimă opozițiile masculin / feminin, singular / plural, indicativ / condițional etc.”: „je moeurs – nous mourons”; „allons – allez”; „die Hand – die Hände”; „ich hate” – „ich hätte” etc.; „ușor – ușoară”; „fată – fete” etc. Termenul a fost inventat de Michel Bréal realizând un calc al germ. „Ablaut” (ab „departe de”, prefix exprimând separația și Laut „sunet”, „timbru”). Bréal a regretat însă că n-a propus termenul de metafonie, care ar fi fost mai potrivit.