ARGUMENT (< fr. argument < lat. argumentum, din arguere, a proba) Raționament prin care, dintr-una sau mai multe propoziții, se deduce o concluzie, raționament folosit de obicei de orator în sprijinul tezei sale. Argumentele oratorice pot fi directe și indirecte. Cele directe au drept concluzie afirmarea tezei susținute de orator, cele indirecte, negarea ei. Totalitatea argumentelor directe poartă denumirea de confirmare (v.), ele întărind teza, iar a celor indirecte, de respingere, acestea contribuind la respingerea obiecțiunilor adversarului. Izvoarele argumentelor, denumite și locuri comune sau locurile argumentelor, sînt de două feluri: intrinseci, referitoare la subiect, ca definiția, enumerarea părților, genul și specia (v.), comparația, contrariile, repugnantele, circumstanțele, antecedentele, consecventele, cauză și efect (v.) și extrinseci, care nu se referă la subiectul tratat, dar care, prin autoritatea lor, pot caracteriza sau pot duce la constatarea unui fapt. Acestea sînt mai mult de domeniul jurisprudenței decît al artei oratorice. Argumentele constituie partea esențială a unui discurs. Toate celelalte părți converg spre ele. Retorii moderni folosesc ca izvoare unele științe și arte (istoria, filozofia etc.). Dacă în demonstrație accentul cade pe corectitudinea raționamentului, în argumentație elementul principal îl constituie eficiența acestuia în fața auditoriului, a cărui adeziune la teza susținută în discurs este urmărită de orator.