arhifonem sn [At: DEX² / Pl: ~e / E: fr archiphonème] (Fon) Unitate fonologică superioară fonemului, caracterizată prin îmbinarea unor trăsături distinctive provenind din mai multe foneme înrudite.

ARHIFONEM s.n. Unitate fonologică despre care în lingvistica structurală se crede că reunește în sine două sau mai multe foneme. [< fr. archiphonème].

ARHIFONEM s. n. unitate fonologică supraordonată fonemului, despre care în lingvistica structurală se afirmă că reunește în sine două sau mai multe foneme. (< fr. archiphonème)

arhifonem s. n., pl. arhifoneme

arhifonem s. n., pl. arhifoneme

arhifonem s. n., pl. arhifoneme

ARHIFONEM Unitate fonologică superioară, definită prin ansamblul trăsăturilor distinctive* pe care cei doi termeni ai unei opoziții* le au în comun în poziție de neutralizare*; termenii opoziției sunt în această poziție variante ale arhifonemului. În transcrierea* fonologică, arhifonemul este notat cu majusculă, în română, de ex., înainte de consoanele membre ale corelației* de sonoritate, opoziția dintre /s/ și /z/ se neutralizează; în această poziție, se realizează arhifonemul /S/, definit prin trăsăturile „fricativ” și „dental”, prezența realizărilor „surd” sau „sonor” fiind impusă de contextul fonetic (cf. despărți vs. dezbrăca). Ca realizare fonetică, arhifonemul poate fi: identic cu unul dintre fonemele a căror opoziție se neutralizează, în funcție de natura fonemelor învecinate (ca în ex. de mai sus); identic întotdeauna cu termenul non-marcat al opoziției (în germană, la finală, opoziția dintre /t/ și /d/ se neutralizează în favoarea arhifonemului /T/, identic cu termenul non-marcat, sub aspectul sonorității, al opoziției); asemănător, dar nu identic cu cele două foneme a căror opoziție se neutralizează (în rusă, în poziție atonă* sunt excluse vocalele /a/ și /o/, fiind admisă numai realizarea arhifonemului /^/, care nu apare decât în această poziție). L.I.R.

ARHIFONEM s. n. (< fr. archiphonème): unitate fonologică superioară despre care în lingvistica structurală se crede că reunește în sine două sau mai multe foneme. A. apare ca o variantă a unui fonem dat: sunetul „d”, pronunțat „t” în rus. god („an”), este considerat un a. în raport cu același sunet, pronunțat „d” în godî („ani”); la fel, sunetul „d” pronunțat „t” în germ. Rad („roată”), ca în Tat („faptă”), este un a. în raport cu același sunet pronunțat „d” în Räder („roți”). În limba română, cele două foneme se pronunță distinct: vad-pat (v. fonem și unitate fonologică).