ARHIFONEM Unitate fonologică superioară, definită prin ansamblul trăsăturilor distinctive* pe care cei doi termeni ai unei opoziții* le au în comun în poziție de neutralizare*; termenii opoziției sunt în această poziție variante ale arhifonemului. În transcrierea* fonologică, arhifonemul este notat cu majusculă, în română, de ex., înainte de consoanele membre ale corelației* de sonoritate, opoziția dintre /s/ și /z/ se neutralizează; în această poziție, se realizează arhifonemul /S/, definit prin trăsăturile „fricativ” și „dental”, prezența realizărilor „surd” sau „sonor” fiind impusă de contextul fonetic (cf. despărți vs. dezbrăca). Ca realizare fonetică, arhifonemul poate fi: identic cu unul dintre fonemele a căror opoziție se neutralizează, în funcție de natura fonemelor învecinate (ca în ex. de mai sus); identic întotdeauna cu termenul non-marcat al opoziției (în germană, la finală, opoziția dintre /t/ și /d/ se neutralizează în favoarea arhifonemului /T/, identic cu termenul non-marcat, sub aspectul sonorității, al opoziției); asemănător, dar nu identic cu cele două foneme a căror opoziție se neutralizează (în rusă, în poziție atonă* sunt excluse vocalele /a/ și /o/, fiind admisă numai realizarea arhifonemului /^/, care nu apare decât în această poziție). L.I.R.