ARĂTARE, arătări, s. f. I. Acțiunea de a (se) arăta și rezultatul ei. 1. Indicare, stabilire, determinare, precizare. Arătarea liniei de urmat într-o problemă. ♦ (Învechit și popular) Dovadă, mărturie. Cei bătrîni primesc cu mulțumire arătările de supunere ce le aduc cei tineri. ISPIRESCU, U. 27. 2. Înfățișare, aspect. O frunte naltă... ochii suri, boltiți adînc în capul cel înțelept și barba lungă... îi da arătarea unui înțelept din vechime. EMINESCU, N. 52. II. (Concretizat) Ființă care nu seamănă a om; monstru, pocitanie; (mai ales în basme) stafie, fantomă. Copacii par vii, Uriașe-arătări, Amenințătoare stafii. TOMA, C. V. 330. În fața mea stă un moșneag c-o traistă-n spate. Se uită și el mirat la mine ca la o arătare. VLAHUȚĂ, O. A. 426. Nu-i cunoșteai: oameni sînt, draci sînt, ori alte arătări! CREANGĂ, P. 256. Păstorii... zăresc din depărtare Ivindu-se pe munte o naltă arătare. ALECSANDRI, P. III 298.