ASFINȚI, pers. 3 asfințește, vb. IV. Intranz. 1. (Despre soare și, în general, despre aștri) A apune, a scăpăta. În fața mea soarele asfințește, valea se umple de umbră, toate se-ntunecă și se șterg. VLAHUȚĂ, O. A. II 69. Luna în cer au asfințit. CREANGĂ, P. 275. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare, Că la tine cînd privește Stă și nu mai asfințește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Poetic, despre lumină) Mare obștie-l urmează și pe culme se lățește Precum aburii pe baltă cînd lumina asfințește. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ Fig. A se apropia de sfîrșit, a merge spre declin. Gloria acestui scriitor asfințește. 2. Fig. (Despre ochi) A se închide. [Judecătorul] picura de somn și din cînd în cînd îi asfințeau ochii. SADOVEANU, D. P. 145. Citea pînă tîrziu, de-i asfințeau ochii, lîngă feștila de seu. SADOVEANU, M. C. 75.