AVERE, averi, s. f. (Adesea la pl.) Totalitatea bunurilor care se află în posesia unei colectivități sau a unui individ. V. avuție, bogăție. Avere ai, cucoane, dar cum au adunat-o bătrînii dumneatale? PAS, L. I 113. Ca să se sece influința boierilor... îi despoie de averi. NEGRUZZI, S. I 143. Tune dracu-n ei, boieri, Că au destule averi; Le-au luat tot de la noi Și ne-au lăsat în nevoi. ANT. LIT. POP. I 22. ◊ Avere mișcătoare v. mișcător. Avere nemișcătoare v. nemișcător. ♦ Expr. (Popular) A se bucura la avere = a fi lacom de bani. Mă-nsurai să iau muiere. Mă bucurai la avere, Lăcomit-am, lăcomit, Lăcomii la șese boi Și-am luat hîda de găzdoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 181. (Adesea ironic sau figurat) Asta-i toată averea mea (sau a ta, a lui etc.) = asta-i tot ce posed (sau posezi, etc.). Cocioaba de pe malul sting al Bistriței, bărbatul, fata și boii din pădure, un țap și două capre slabe și rîioase ce dormeau pururea în tindă era toată averea Irinucăi. CREANGĂ, A. 27. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», arătînd în ce constă averea) Are strînsă o avere bunicică în bani și vinațuri bine îngrijite. CARAGIALE, O. I 283. ♦ (Prin exagerare) Sumă foarte mare de bani. Călătoria m-a costat o avere.