AZVÎRLI, azvîrl, vb. IV. (Uneori în concurență cu zvîrli) 1. Tranz. (De obicei cu arătarea locului sau a direcției; scopul poate fi exprimat sau subînțeles) 1. A arunca departe de sine, printr-o mișcare repede și violentă. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii... – Ian zvîrle-l tu întăi, măi dracule! CREANGĂ, P. 56. Învață buchiile pe de rost... – Ba nici gîndesc, zisei azvîrlind abecedarul sub masă. NEGRUZZI, I 9. Într-o groapă-l arunca, Pămînt pe el azvîrlea. ȘEZ. IV 133. ◊ (Obiectul aruncat este un lucru netrebnic sau nefolositor) Prinși de toate părțile, azvîrliră armele jos. DELAVRANCEA, A. 46. Cu o rugină de pușcă, pe care orice vînător ar fi azvîrlit-o în gunoi, nimerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită. ODOBESCU, S. III 14. Culegea la flori domnești... Culegea și nu-i plăcea, Pe toate le azvîrlea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ◊ (Obiectul lansat este un proiectil) Azvîrle o ploaie de săgeți. 2. A da afară din sine, a proiecta în afară (ca urmare a unei impulsiuni lăuntrice). Gura de balaur... azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Izvoarele își tulburau adîncul, ca să-și azvîrle afară undele. EMINESCU, N. 5. Etna... din sînu-i azvîrle stele-n cer. ALECSANDRI, P. III 74. ◊ Fig. Cîțiva țărani... se întoarseră... azvîrlind priviri încruntate pe ferestrele compartimentelor de clasa întîia și a doua. DUMITRIU, B. F. 8. De-aici din vatra caldă-a lumii Mi-azvîrl chemarea-n patru zări: Să nu-ncetăm o clipă lupta Pînă nu-i pace peste țări. BANUȘ, în POEZ. N. 32. II. Intranz. 1. (De obicei urmat de un complement instrumental introdus prin prep. «cu») A arunca cu ceva asupra cuiva (pentru a-l lovi sau a-l face să plece). Cine azvîrle cu bulgări? ALECSANDRI, T. I 110. 2. (Despre animale de ham) A izbi cu picioarele, a fi nărăvaș. Azvîrleau din copite, de zvînta unde loveau. ISPIRESCU, L. 28. III. Refl. A se repezi (într-o anumită direcție sau cu un anumit scop), a se precipita cu mare avînt. Veneau nopți întunecoase; cerul se căptușea cu nouri plumburii, vîntul se azvîrlea gemînd în geamuri. SADOVEANU, O. I 433. Fac vreo două sărituri mai potrivite, mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, și-mi pierd urma. CREANGĂ, A. 50. ♦ A ajunge într-un loc (mai ridicat) printr-o săritură îndemînatică. Moș Nichifor se azvîrle pe capră, dă bici iepelor. CREANGĂ, P. 117. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă. CREANGĂ, P. 159. ◊ Fig. Pînă un copil să sugă, Se azvîrle ca vîrlugă Și rîșnește tot în fugă... într-o clipă ea frămîntă. ALECSANDRI, P. P. 353. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 sg. și pl. azvîrlă, prez. conj. pers. 3 azvîrle. – Prez. ind. și: azvîrlu.