AȚINE('A) (ațin, ațiu) I. vb. tr.: ~ calea (sau drumul) cuiva, a sta în calea cuiva, a pîndi trecerea cuiva, a opri în drum pe cineva împiedicîndu-l de a trece înainte: noi, ațiindu-i calea, o pofteam cu stăruință să cinstească de la fiecare (CRG.). II. vb. refl. 1 A pîndi momentul priincios, a sta gata să sară asupra cuiva, să lovească, să prindă, etc. pe cineva: femeia... se aținea cu un băț împotriva a doi cotei ce dau tîrcoale mesei (D. ZAMF.) fig. familiar: cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ș’apoi aține-te gură (CRG.) ¶ 2 A fi cu luare aminte, a băga bine de seamă: aține-te, cuconașule! strigă moș Toma la urechea mea (GN.) ¶ 3 A se lua după cineva, a urmări: se aține nemiluit pe urma fiarelor din codru (ODOB.) [lat. ad-tĕnēre].