AȚÎȚA (ațîț) I. vb. tr. 1 A sufla în foc ca să se aprindă, a face vînt ca să se încingă focul, a aprinde: călătorul adunase niște... așchii de lemne... și ațîțase un focușor bunicel (ISP.); proverb: nu ~ foc peste foc, nu întărîta pe omul mînios, nu-l împinge la fapte rele prin povețele și îndemnurile tale ¶ 2 fig. A întărîta: svonurile astea... le ațîțară una contra alteia (DLVR.); ~ cîinii, a asmuța ¶ 3 fig. A îndemna la răscoală, a răscula, a răzvrăti: au ațîțat poporul împotriva stăpînirii ¶ 4 fig. A înteți, a face să crească: acea dușmănie cu Romînii pe care... fără prevedere o ațîță (ODOB.) ¶ 5 fig. A deștepta o patimă, o dorință, etc.: ~ ambițiunea, pofta de cîștig; acest joc de-a ascunselea, ațîțîndu-mi curiozitatea (ODOB.); de aci, pr. anal.: ~ setea, foamea. II. vb. refl. 1 A se aprinde, a se încinge (vorb. de foc): a suflat vîntul și focul s’a ațîțat mai mult; fig.: ce foc s’au ațîțat dentru mînia mea (BIBL.) ¶ 2 fig. A se isca, a izbucni: au început și ciuma a se ațîța în Iași (NEC.) ¶ 3 fig. A se deștepta (o patimă, o dorință): s’a ațîțat și mai mult pofta lor de cîștig [lat. *attītiare < titio].