baltag, baltaguri, (băltag, bâltag), s.n. 1. Secure mică: „Bâltagu-i pruncu săcurii” (ALRRM, 1973; h. 745). 2. (înv.) Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar, 1980: 5). ■ „Inițial armă de luptă, apoi armă de vânătoare, armă de apărare ciobănească, apoi simplu baston, a rămas acum doar un element de recuzită a chemătorilor la nuntă” (Bănățeanu, 1969: 205). ■ (onom.) Baltag, nume de familie în jud. Maram. – Din tc. baltak „topor” (Șăineanu, MDA); cf. tc. balta (DLRM, DEX).