BEATITUDINE s. f. Stare de fericire deplină. O liniște senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse ființa mea întreagă. HOGAȘ, M. N. 159. ◊ (Poetic) Cînd vine întunericul... toată beatitudinea în care se află scufundat ținutul poate fi auzită. BOGZA, C. O. 159. ◊ (Ironic) Am intrat în starea de beatitudine – sînt complet ramolit. CARAGIALE, O. VII 90. – Pronunțat: be-a-.