BEI, bei, s. m. 1. (Învechit) Guvernator al unui oraș sau al unei provincii turcești sau supuse turcilor, avînd rangul de pașă cu un singur tui. Se iscă vrajbă cumplită, mai înainte ca prințesa Irina să ajungă a pricepe dacă ar avea foloase mai mari.... de pe urma beiului de Bamos. PAS, L. I 113. Hassan ajurat Să zacă de spaimă o lună, Văzut-au și beii că fuga e bună Și bietului pașă dreptate i-au dat. COȘBUC, P. I 207. ♦ Titlu dat de turci domnilor Țărilor Romînești; prinț. Strigă pașa-al Diiului...: Turcește- te, Iancule, Turcește-te, beiule, Beiule, creștinule. TEODORESCU, P. P. 480. ♦ Boier mare. Și la beiul, și la Smadoviceanca gem hambarele. DUMITRIU, B. F. 20. Vă poftesc, beiule, să vă întoarceți veseli [de la vînătoare], chiar dacă nu veți avea dobîndă. SADOVEANU, O. A. II 217. ◊ Expr. A dormi cît un bei = a dormi bine, mult și adînc. Cerbul... se culca acolo pe loc și dormea cît un bei. CREANGĂ, P. 224. ◊ (Grecism învechit, în apelativul onorific) Bei-mu = domnul meu. Mă întrebi, bei-mu, dacă am drepturi la pensie? ALECSANDRI, T. I 382. 2. Demnitar sau guvernator al unui principat autonom (care depindea odinioară de Turcia), supus unei suzeranități străine. Beiul Tunisiei.