BETEȘUG, beteșuguri, s. n. 1. Defect corporal; infirmitate. Se pregătea să-și meșterească beteșugurile unei pleoape. GALAN, Z. R. 157. Cunoșteau după dinți gloaba. Ii găseau beteșugul dintr-o ochire. PAS, L. I 58. Un om în puterea vîrstei, frumos în puterea cuvîntului, voinic, fără nici un beteșug. HOGAȘ, DR. 239. ◊ Fig. Dacă îi spune sunetul că s-a slăbit un șurub, caută beteșugul, îngenunche lîngă linie, scoate cheia, strînge șurubul slab. STANCU, D. 274. ♦ Fig. Defect moral, cusur. Răbdarea asta, cu anii, i-a devenit beteșug. CAMILAR, TEM. 272. Sentimentalismul lui era un beteșug ridicol. BART, E. 200. 2. (Mai ales în Transilv.) Boală. Doftorul pricepe la de astea, de-ale beteșugului și de-ale morții. RETEGANUL, P. III 83.