Definiția cu ID-ul 900677:

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

BIELORU s. f. (cf. rus. belorus): limbă slavă din grupul de răsărit, vorbită de bielorușii din R. Bielorusă și de cei răspândiți în R. Letonă, R. Estonă, R. Cazahă etc. Bielorușii sunt bilingvi: vorbesc atât bielorusa, cât și rusa. Este limba oficială a R. Bieloruse. Folosește alfabetul chirilic (ca rusa, ucraineana, sârba, macedoneana și bulgara). Se caracterizează prin prezența multor consoane muiate și prin fenomenele fonetice țekanie și dzekanie (pronunțarea lui t și d muiate, ca ț și respectiv dz). Primele atestări în b. datează din secolul al XIII-lea. Istoria acestei limbi cuprinde două etape: vechea b. (între secolele al XIV-lea – al XVIII-lea) și b. modernă (din secolul al XIX-lea până azi). Limba literară bielorusă s-a format în secolul al XVI-lea și s-a îmbogățit cu elemente din limba vorbită. Limba națională bielorusă s-a format începând cu secolul al XVIII-lea. Limba b. a suferit o puternică influență din partea limbii poloneze, care, la rându-i, a influențat-o pe prima.