BIET, BIATĂ, bieți, -te, adj. 1. (Precedă nume de ființe; cu un puternic conținut afectiv) Vrednic de milă, de plîns. Bieții boișorii mei s-au... dus ca pe gura lupului! CREANGĂ, P. 44. De aci înainte vai și amar de bietele vrăbii de pe garduri! ODOBESCU, S. III 22. Bietei coțofene îi cerură iertare Că nu-i dau ascultare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Rar, formînd un compus cu substantivul pe care îl determină) Ar fi bine... să cumperi haine și încălțări biet copilului ăstuia. SADOVEANU, P. M. 26. ◊ (Substantivat, numai ca apoziție, articulat sau nu, adesea legat prin prep. «de» de pronumele sau de substantivul pe care îl determină) Și nu pricep ce-i asta, Și nu știu, biata, cum? COȘBUC, P. I 60. Biet de tine!- grăi bătrînul-nici tu n-ai fost făcut în ceas bun. SLAVICI, N. II 4. Mărita-m-aș și eu, biata, Rufele de pat nu-s gata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Invariabil) Ea, biet, care știa ce este necazul și lipsa, își plecă urechea la rugăciunile cele viclene ale zmeului. ISPIRESCU, L. 123. Copiii, biet, ca copiii, nu știau ce să facă. ISPIRESCU, L. 333. ♦ (Predicativ, despre morți) Regretat. L-am auzit pe tata șoptind: Așa a prigonit-o și pe biata maică-ta. SADOVEANU, N. F. 6. Și numai așa se putea liniști biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! CREANGĂ, A. 40. Eu n-am uitat... nici pe bietul Gheorghe Geantă. ODOBESCU, S. III 14. 2. (Depreciativ; și despre lucruri) Vrednic de dispreț, neînsemnat, mizerabil. Le păream [uriașilor] prin vale poate Niște biete de furnici. COȘBUC, P. I 296. Nu puteți da gios o biată ușă? ALECSANDRI, T. 1050.