binecuvînta vb. I. tr. 1 (despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (despre preoți) A invoca harul divinității asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ◊ Ext. Binecuvintează-mă, tată, și rămîi sănătos! (CR.). ♦ Analog. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocînd adesea numele lui Dumnezeu). 2 A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦ Analog. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. ◊ Ext .Binecuvînta ziua în care a cunoscut-o. • prez.ind. -ez, (înv.) binecuvînt. și (înv.) binecuvinta vb. I. /bine + cuvînta, după slav. благословнтн, lat. benedicere.