Definiția cu ID-ul 417835:

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

binecuvînta (binecuvîntez, binecuvîntat), vb. – A blagoslovi. De la bine și cuvînta, compuși ca în gr. εὐλογείν, sl. blagosloviti, cf. lat. benedicere. În limbajul ecleziastic continuă să fie limpede compunerea; fapt pentru care se pot separa elementele sale, ca în fraza liturgică bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului.Der. binecuvîntare, s. f. (acțiunea, formula sau gestul de a binecuvînta); binecuvîntător, adj. (care binecuvîntează).