BINEVOITOR, -OARE, binevoitori, -oare, adj. (Despre oameni, p. ext. despre manifestările lor) Care arată bunăvoință, care are bunăvoință, plin de bunăvoință față de cineva. Tata a tăcut, cu același zîmbet binevoitor pe față. SADOVEANU, N. F. 185. ◊ (Substantivat) Compuse o anonimă către Neagu, din partea unei binevoitoare. BART, E. 241. Nu știu cum să-i mulțumesc binevoitorului meu critic. CARAGIALE, O. III 25. – Pronunțat: -vo-i-.