BINEȚE s. f. pl. (Numai în expr.) A(-și) da (sau neobișnuit, a (-și) face) binețe = a (se) saluta. Juca un zîmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n crețe, Și cînd m-a cunoscut bătrînul, ca-ntinerit, mi-a dat binețe, GOGA, P. 8. Și-au dat binețe și-au tăcut. COȘBUC, P. I 228. După ce-și făcură astfel binețele cuvenite... înaintară spre scările casei. SLAVICI, N. I 93. (Poetic) Să poată da binețe luminii cînd răsare. VINTILĂ, O. 25. Lanurile-mi dau binețe. LESNEA, A. 139.