BINIȘOR adv. 1. Diminutiv al lui bine. Se afumase destul de binișor. PAS, L. I 40. 2. Cu băgare de seamă, cu luare-aminte. Binișor, în vîrful picioarelor, stăpînindu-și răsuflarea, se apropie de zid. DELAVRANCEA, la TDRG. Se sculă binișor... și se duse acasă. ISPIRESCU, L. 54. Răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Uneori repetat) Jupîn Hagiul o șterse binișor-binișor și se făcu nevăzut. DELAVRANCEA H. T. 14. ◊ Expr. Șezi binișor! = șezi cuminte! astîmpără-te! Vorba cîntecului; Fugi de-acolo, vină-n- coace! Șezi binișor, nu-mi da pace! CREANGĂ, P. 276. 3. Blînd, prietenos. Caută și vorbește tot binișor cu dînsul și mergi încet pe diurn! SBIERA, P. 41. ◊ (Substantivat, în expr.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blîndețe, cu vorbe bune, cu binele. Spera, de asemeni, că tot cu binișorul o s-o convingă... să rupă cîțiva gologani de la ciorap. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 186. Prefectul și procurorul se deteră mai aproape de ei ș-o luară cu binișorul, singurul mijloc de a se înțelege cu dînșii. VLAHUȚĂ, O. A. 157. Împărăteasa îl luă cu binișorul și-l mai domoli olecuță. ISPIRESCU, L. 121. M-au luat ei cu binișorul’și m-au dus iar la școală. CREANGĂ, A. 7.