bizui vb. IV. refl. 1 (urmat de determ. precedate de prep. „de” sau „în”) A se încrede, a se întemeia, a se baza. Se bizuia pe ajutorul colegilor săi. ◊ (constr. cu dat.) Bizuindu-se puterii sale și meșteșugului său (UR.). 2 (pop.) A cuteza, a se încumeta să... Între toți oamenii din împărăția mea numai un pădurar se bizuiește la treaba asta (CR.). • prez.ind. bizui și -iesc. /<magh. bizni.