BORTIT, -Ă, bortiți, -ie, adj. (Mold., Transilv.) Cu bortă, găurit; (despre copaci) scorburos. Bietul Păpuc, carele ațipise In fagul bortit, atunci deodată, Tocma într-un ceas rău ochii-și deschisă. BUDAI-DELEANU, Ț. 282. Chinuită și muncită, Peste tot locul bortită; Cine-o are îi bogat, Cine nu, îi om sărac (Pîinea). GOROVEI C. 278.