BRUMAT, -Ă, brumați, -te, adj. 1. Acoperit de brumă. Albinele și mînjii Ce trec, năluci sirepe, prin porumbiști brumate. STANCU, C. 79. Perdeaua de sălcii de pe malul Dunării părea brumată, ca aburită de răsuflarea apei. SANDU-ALDEA, D. P. 25. Spunea de-un trandafir brumat În doina ei. COȘBUC, P. I 255. ◊ Fig. Bărbia ii era acoperită cu păr moale, ca și cînd ar fi brumată. SLAVICI, O.I 95. 2. (Rar) De culoarea brumei; brumăriu. Să se mai ducă-n păcate... Și mioarele brumate. JARNÍK-BÎRSEANU, 387. 3. Fig. Aburit. Îți sună în urechi clinchet de pahare brumate, ca niște clopoței de argint. PAS, Z. I 174. Turnă cu mîini nesigure, din cana brumată, încă o stacană de vin. PAS, L. I 25. 4. (Despre fructe, p. ext. despre plante) Acoperit cu un strat fin de praf alburiu. V. brumăriu (2). Prune brumate, ▭ Din vița brumată, Spre buzele-ți roșii, își tind tămîioșii Ispita ciorchinelor grele. TOMA, C. V. 117. – Variantă: (rar) îmbrumat, -ă (CORBEA, în POEZ. N. 133) adj.