BRÎNCĂ s. f. 1. (Ban., Trans. SV) Mînă. Brĕnkĕ. Branca. AC, 331. Și în acealea blide … era tot brînci și trupuri de prunci mici. AMD 1759, 61^r. 2. (Mold.) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. Leul apucă cu brîncile denainte de săpă cît să să acopere trupul sfintei. DOSOFTEI, VS, apud TDRG. Cînd va să să suie sau să coboare pre varga supțire, precum cu brîncele apucă, așé și coada în giur împregiur își împleticéște, ca din mîni de s-ar scăpa, de coadă spîndzurat rămîind, iarăși a să apuca să poată. CI, 172; cf. CANTEMIR, IST.; CI, 174. 3. (Mold.) Instrument de tortură. A: Cu mănuși[i] ascuțite, brînci de her îi strujiră coastele. DOSOFTEI, VS. // B: Și-l zgîrîiară pre spinare cu brînci ascuțite și tăioase. MINEIUL 1776. Etimologie: lat. branca. Cf. drăpănare. substantiv feminin