BUCHE, buchi, s. f. A doua literă din alfabetul chirilic (de care s-au servit romînii pînă pe la mijlocul secolului al XIX-lea); p. ext. (de obicei la pl.) litere, alfabet, rînduri scrise. Plînge dascălul, pierde șirul buchilor și începe a încurca răspunsurile slujbei. GALAN, Z. R. 59. Mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Ochii... m-au lăsat de tot... nu mai văd de loc buchile. REBREANU, R. I 106. Mă puse întîi la buchi. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a învăța», «a recita», «a ști» etc.) Buchea cărții = (a învăță etc.) exact ca în carte, în chip mecanic, fără interpretare personală. ♦ Elemente rudimentare de învățătură; scris-citit. A mai învățat... și vreo trei buchi. SLAVICI, O. I 312. Citit-am cum este rostul; vezi bine că nu-n zadar Am tot învățat la buche. Sînt dascăl! Sînt cărturar. HASDEU, R. V. 29. ◊ Expr. A fi (tot) la buchi = a fi începător în ale învățăturii. A nu ști buche = a nu ști nimic. A fi cu buche = a se potrivi bine, a se nimeri cum trebuie; a fi cu tîlc, a avea un dedesubt. Taci, că-i cu buche, l-am potcovit bine... De nu cumva s-ar răzgîndi. CREANGĂ, P. 41. – Variante: buchea, buchele (CREANGĂ, A. 104), buchie, buchii (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 2/2), s. f.