BUIAC adj. 1. (Mold., Trans. SV) Roditor, fertil; îmbelșugat. A: Descălecat-au țara domnul Draguș-Vodă, Fericită, buiacă, cu tot feali de roadă. DM, II^v. Cu cît mai buiac copaciul, cu atîta mai multu să asupréște de viermi. NCCD, 314; cf. DOSOFTEI, PS. C: Tremete ploaie buiacă pre răi. VCC, 28. 2. (Mold.. Criș.) Răsfățat, dezmierdat; prosper. A: (Substantival) Dumnedzău-i giudeț cumplit mîndrilor, buiacilor. VARLAAM. C: Trupul prea buiac iaste vrăjmaș sufletului său. MOL. 1695, 64^r. 3. (Mold.) Neîmblînzit, fioros; sălbatic (despre animale). Pre cîtu-i de mare fiara și buiacă, Coarnele-n pășune la pămîntu-și pleacă. DM, I^v; cf. DOSOFTEI, VS. 4. (Mold., Criș.) Nebun, smintit, nechibzuit. A: O, buieci izraileni, ce mă împroșcați? DOSOFTEI, VS, apud TDRG. Cel cu inimă buiacă nu sufere să să pleace supt ascultare. L SEC. XVII, 136^v. ◊ (Substantival) Buiacii să-nțăleagă. DOSOFTEI, PS. C: (Substantival) În dulcețile lumii petrec cu mîndrii și cu buiecii, înșelați de veacul acest trecătoriu. C 1737, 7^v. // B: Cel cu inimă buiască [sic! marg. mînioasă] nu sufere să să pleace supt ascultare. L ante 1693, 215^v. Etimologie: sl. bujakŭ. Vezi și buieceală, buieci, buiecie, buiecitură. Cf. bios, biu (1); porav, sireap (1); aluzit, bolund, nerod, șod (1), zălud. adjectiv