BUIMĂCIT, -Ă, buimăciți, -te, adj. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») Buimac. Oamenii,.. buimăciți de somn au pus mîna pe arme ș-au dat să iasă pe uși. SADOVEANU, F. J. 747. Tîrziu, cînd se trezi Stamati, buimăcit încă de somn, dădu cu ochii de scrisoarea lăsată de poștaș. BART, E. 21. Capu-i vuia buimăcit ca într-un incendiu. VLAHUȚĂ, O. A. 123. ◊ (Determinat prin «de cap») Mărșăluiți în străin război... buimăciți de cap, Sălbătăciți, otrăviți. TOMA, C, V. 209. ◊ Fig. Plopii... lung privesc Buimăciți spre mine. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Substantivat) Popii se uitau unii la alții ca niște buimăciți. NEGRUZZI, S. I 227.