bunăvoință s.f. 1 Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință, (înv.) benevolență. Protector, l-a asigurat de bunăvoința lui oricînd (CA. PETR.). 2 Tragere de inimă (pentru a face ceva); rîvnă, zel, sîrg. Lucrează cu multă bunăvoință. • g.-d. -ei. /bună + voință, după lat. benevolentia, -ae.