BÎLBÎIT, BĂLBĂIT I. adj. p. BÎLBÎI. II. sm. Cel ce bîlbîește: Bîlbîiți cu gura strîmbă, sînt stăpînii astei nații (EMIN.). III. sn. Faptul de a bîlbîi. IV. adv. Cu glas încurcat, cu vorba încîlcită: bietul preot... vorbea cam bîlbîit și se temea să nu rîză lumea de el (ISP.).