BÎLDÎBÎC interj. Onomatopee care imită zgomotul produs de rostogolirea unui corp greu (mai ales în apă). Băiatul s-a ferit repede-n lături și, o dată, bîldîbic! și zdrong! CARAGIALE, O. I 324. Alerga calul ce alergă și, bîldîbîc! dete în fîntîna în care căzuse și Siminoc. ISPIRESCU, L. 385. ◊ (Adverbial) Cît pe-aci era să vină bîldîbic. PAS, Z. I 246.