bîntui vb. IV. 1 tr., intr. (despre forțele naturii) A lovi repetat și cu violență (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producînd pagube. După ce a bîntuit cît i-afost rînduiala, viscolul a stat (SADOV.). 2 tr. (despre boli, războaie, armate etc) A pustii, a devasta, a face ravagii. Ciuma a bîntuit prin Europa. ◊ (refl. pas.) Pe cînd Moldavia se bîntuia de războaie și de răscoale (C. NEGR.). 3 tr. (despre persoane; compl. indică țări, ținuturi, colectivități) A pustii, a devasta; a împila, a chinui, a asupri. Dumnezeu să te întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai... bîntui norodul (C. NEGR.). ◊ Fig. Același vis îl bîntuia de mai multă vreme. ♦ (reg.; în imprec.) A pedepsi, a bate. Să (mă) bîntuie (Dumnezeu)! 4 intr. (despre mirosuri neplăcute) A supăra, a deranja. Un miros de ceapă bîntuie prin toată casa. 5 tr., intr. A cutreiera. Ce tot bîntui pe aici? ◊ Fig. Duhul regelui ucis bîntuia castelul. • prez.ind. bîntui, -iesc. /<magh. bántani.