BĂLĂBĂNI (-ănesc) I. vb. tr. A sdruncina, a hurduca: Piciu îi bălăbănește hurduz-burduz prin toate rătăcăniile (ALECS.). II. vb. refl. 1 A se trudi, a se lupta cu ceva peste puterile sale, sucindu-se încoace și încolo: Se bălăbăniră ei, se smucea dînsa, Coman n’o slăbi (ISP.); familiar: se bălăbănește cu nevoile (PAMF.) ¶ 2 A umbla încoace și încolo, a-și pierde vremea într’un loc, trudindu-se să scoată la capăt ceva: pricinile pentru care unele sate și unii din scutelnici să bălăbănesc în lume (C. RAD.) ¶ 3 A se lupta cu vorba, a se sfădi: cît s’a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe a mamei a rămas (CRG.) ¶ 4 A se clătina: venea bălăbănindu-se pe două cărări (PAMF.). III. vb. intr. 1 A atîrna în jos, mișcîndu-se încoace și încolo: picioarele îi erau așa de lungi încît bălăbăneau de-a-lungul coadelor catîrului mai pînă la pămînt (ALECS.) ¶ 2 A mișca încoace și încolo: animalele... abia bălăbăneau din capete sub biciul care le frigea (DEM.) [comp. rus. balaboniti].