BĂLĂLĂI, bălălăiesc, vb. IV. Intranz. A se mișca, a se legăna, a se clătina într-o parte și într-alta ca un om nesigur pe pasul său, ori ca un obiect spînzurat, în bătaia vîntului; a bănănăi, a se bălăbăni. Fîntîna părăsită... asupra căreia a jale scîrțîia, bălălăind în bătaia vîntului, cumpăna ce tot se mai ținea pe crăcana miei furci butucoase. VLAHUȚĂ, N. 122. Mă cam strînge [livreaua] la coate și-n spate. – Da ce vrei?... să bălălăiești [în ea] ca într-un sucman? ALECSANDRI, T. I 136. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din») Stenon, ce-n adunare înșiră cum îi vine Și vrute și nevrute, ca moara cea stricată... Din mîni bălălăiește, întocmai ca din limbă. NEGRUZZI, S. II 226.