BĂNUI (-uesc) I. vb. tr. 1 A-și închipui, a presupune: unii bănuesc că o fi găsit vre-o comoară, alții că umblă cu fermece (CAR.) ¶ 2 A-i da în gînd, a-i trece prin minte: or fi bănuind ei vre-odată că de pe monedele pe care le găsesc îi privește chipul unui împărat roman? (VLAH.) ¶ 3 A-și închipui despre cineva sau ceva un lucru, de obiceiu nefavorabil, întemeindu-se pe o simplă părere, pe spusele lipsite de dovezi ale cuiva sau pe niște semne, cu totul îndoioase: temîndu-se de Tudor pe care-l bănuia de a fi înțeles cu Pașa de la Silistra (I.-GH.); bănuitorul pe unul bănuește și pe altul cu vina găsește (GOL.) ¶ 4 A începe să se îndoiască de credința, de cinstea cuiva (vorb. în spec. de credința conjugală): Busuioc bănuind pe Siminoc că s’o fi îndrăgostit cu femeia lui (ISP.). II. vb. intr. 1 A fi supărat pe cineva, a avea necaz pe cineva, a-i lua în nume de rău: își spăla fața ca nu cumva s’o vadă neadormita soacră și să-i bănuiască (CRG.); nu bănui, cumătră dragă, că n’am cu ce să te primesc și să te ospătez (SB.) ¶ 2 Trans. Maram. A-și ~, a-i parea rău, a se întrista, a fi supărat: de cumva nu o vei lua, îți vei bănui după ea (RET.) [ung. banni].