BĂNUIALĂ, bănuieli, s. f. Atitudine de neîncredere față de cineva sau ceva, presupunere că cineva are o vină sau o intenție rea; suspiciune. Îl măsură din cap pînă-n picioare cu bănuială și neîncredere. DUMITRIU, F. 17. Se scărpină sub pălărie și-l pătrunse o bănuială. PAS, L. I 92. Departe de noi o astfel de bănuială! Noi nu știam nici o faptă neomenoasă să fi săvîrșit. ISPIRESCU, L. 378. Eența mea a primit o creștere care o va opri totdeauna de a se abate din calea bunei cuviinți și care-o pune mai presus de toate bănuielile. ALECSANDRI, T. 1432. ◊ (Adesea în legătură cu verbele «a da», «a avea», «a nutri» etc.) Nu zise nimic care să-i dea vreo bănuială. ISPIRESCU, L. 128. ◊ Expr. A nu-i fi cu bănuială, în formule de politețe, exprimînd o scuză sau o părere de rău. Am coborît fin în corlăți... Or avea pînă-n seară... Nu-ți fie cu bănuială. GALAN, Z. R. 273. Pl. și: bănuiele (NEGRUZZI, S. I 107).