CALM², -Ă, calmi, -e, adj. 1. (Despre natură) în stare de liniște deplină, de repaus, fără zgomot și fără mișcare, lipsit de orice agitație. Și-n calmul azur un nour – o pată – Aduce aminte de zgură. BENIUC, V. 100. Tremură din val în val Seara limpede și calmă. LESNEA, I. 107. 2. (Despre persoane, despre manifestările și despre stările lor sufletești) Care se stăpînește, care nu-și pierde firea, care nu-și iese din sărite; domol, potolit, așezat. Foarte calm, pune mîna pe clanță și deschide. SEBASTIAN, T. 344. Realismul d-lui Jean Part, prin, observația calmă, prin lipsa de acumulare excesivă de detalii și mai cu samă prin stil are un caracter clasic. IBRĂILEANU, S. 90. ♦ (Despre viața omului) Lipsit de agitație, fără griji și neplăceri, fără preocupări febrile și emoții. În atîtea rînduri mi-o închipuisem cu părul alb, într-o bătrînețe calmă și înțeleaptă. BOGZA, C. O. 5. ♦ (Despre un bolnav) Care s-a liniștit, care nu mai e agitat, care suferă mai puțin. Bolnavul este astăzi mult mai calm decît ieri.