capriciu (< it. capriccio din capra „capră”), piesă ale cărei formă, scriitură și, eventual, conținut sunt dictate de libera fantezie a compozitorului și nu de reguli. În sec. 16, termenul se aplica uneori madrigalelor* se prezentau particularități insolite în structura metro-ritmică sau în text (umoristic, satiric). În sec. 17-18, servea drept titlu variațiunilor (3) pe teme* de largă circulație sau fugilor* libere pentru clavecin* (Frescobaldi, Froberger, d’Anglebert) și chiar pieselor cu caracter programatic (Bach, C. despre plecarea fratelui iubit). Adesea, c. se apropie ca stil de canzona*. În literatura pentru vl., c. tinde să devină o piesă de virtuozitate și chiar un studiu* (Locatelli), trăsătură ce va fi continuată mai târziu de Paganini, Rode, Kreutzer. În schimb, în muzica pentru pian a compozitorilor clasici și romantici ca Mozart, Brahms, Reger, c. are mai ales accepțiunea inițială, de piesă în formă liberă. Se reia și ideea prelucrării* (pentru pian și orch.) a unor teme cunoscute (ca ale lui Gluck de către Saint-Saëns) sau a unor melodii pop. (Glinka, Rimski-Korsakov, Ceaikovski, Rahmaninov). Echiv. fr. caprice.