CELUI vb. (Ban., Criș., Trans. SV) A înșela. Csĕluiesk. Decipio. Fallo. AC, 332. L-au înșelat și l-au celuit diavolul pre Adam de au greșit. MOL. 1695,. 32^r. Să vatămă dragoste frățască si e celuit prietnicul. CAT. B, 28; cf. AGYAGFALVI, apud TEW; VCC, 13; MISC. SEC. XVII, 100^v; PSALT. SEC. XVII, apud TEW. Ce cea moarte tristă rău l-au celuit. CSOM., 2^v. ♦ (Criș.) A lua prin înșelăciune. Îmblă cu hicleșigul... de celuiesc de la vecinul. C 1692, 508^r. Etimologie: magh. csalni. Vezi și celșag, celuitor, celuitură, încelui, înceluitor. Cf. î n c e l u i, o p ă c i, p o t i c ă l i.