CERBICE s. f. 1. (La animale și, mai rar, la om) Ceafă; grumaz. Boii... își potrivesc bine cerbicea în jug – și pornesc, împlîntîndu-și picioarele ca niște țăruși de oțel. GÎRLEANU, L. 37. O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal. CARAGIALE, O. I 290. Mergînd cu capul plecat ca să nu mă-nece vintui, începui să simț durere la cerbice, la frunte și la tîmple, fierbințeală și bubuituri în urechi. CARAGIALE, O. I 334. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dîrz, neînduplecat. Trebuie să fii mai tare de cerbice. CONTEMPORANUL, VII 49. 2. Fig. (În legătură cu verbele «a plec a», «a frînge», «a muia» etc.) Mîndrie; împotrivire. Trebuia să frîngă cerbicea unui ispravnic necinstit. SADOVEANU, P. S. 216. Să muiem cerbicea nelegiuitului. ISPIRESCU, M. V. 11. Boierii sînt răi... ca să le plece cerbicea și să le smerească trufia, le trimitea... ocîrmuitori, oameni de acei însemnați cu pecetea păcatului. NEGRUZZI, S. I 274.