CETĂȚUIE, cetățui, s. f. Diminutiv al lui cetate; fortăreață, fort; întăritură naturală (de obicei o ridicătură de pămînt). Pe deasupra de prăpăstii sînt zidiri de cetățuie. EMINESCU, O. I 75. Voi observa că numirea acestei localități [Horodiște] dă însăși o foarte întemeiată bănuială cum că aci a fost o întăritură sau mai bine o cetățuie. ODOBESCU, S.II 179. Zări pe sprinceana dealului înălțîndu-se trufașă dinaintea lui cetățuia Neamțului. NEGRUZZI, S. I 168. La Războieni, pe hotar din susul satului Porceștii din dreapta Jiului, se află și acum o cetățuie. BĂLCESCU, O. I 31. ◊ (Poetic) Din cetățuia strălucirii Coboară razele de lună. GOGA, P. 25.