CHEMARE, chemări, s. f. Acțiunea de a chema și rezultatul ei. 1. Exprimare (prin rostirea sau strigarea numelui, printr-o interjecție, prin gesturi, printr-o scrisoare etc.) a dorinței ca cineva să vină aproape sau să se prezinte undeva; invitație. Din adîncuri veni plîngerea singuratică și duioasă a buhnei, ca o chemare omenească. SADOVEANU, O. I 305. Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? EMINESCU, O. I 120. Din sfera mea venii cu greu Ca să-ți urmez chemarea. EMINESCU, O. I 170. ◊ (Determinat prin «la întrecere») Chemările la întrecere sînt un puternic stimulent în muncă. ♦ Proclamație. Chemările de 1 Mai ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. 2. Ordin, dispoziție, convocare, invitație cu caracter oficial (adesea scrisă) de a se prezenta în fața unei autorități, pentru a îndeplini o obligație. V. citație. Chemare sub drapel. Chemare în judecată. ▭ Șiruri de plăieși urcîndu-se la chemarea unui bucium. ALECSANDRI, la TDRG. 3. Fig. înclinație, vocație. În acești oameni am simțit... căldura chemării dăscălești. GALACTION, O. I 11 ♦ Misiune, menire, însărcinare. Ei și-au plinit chemarea lor Și i-am văzut murind ușor. COȘBUC, P. I 151. Învățătorul îmi pare a fi un tînăr de ispravă, care-și pricepe chemarea. VLAHUȚĂ, la TDRG. 4. Strigăt, țipăt, urlet. Fiara scoase deodată o chemare fîșietoare și dureroasă, un glas de durere fără nume. SADOVEANU, P. S. 42.