CHIBZUI, chibzuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A judeca cumpănind toate eventualitățile, a socoti, a se gîndi, a reflecta, a medita. A chibzuit că tu ești mai cuminte decît băiatul lui. PAS, Z. I 165. Arendașul chibzui că la despărțire trebuie să știi cu cine ai călătorit. REBREANU, R. I 14. ◊ Absol. Unii s-au învoit, alții au mai chibzuit, cum i-a minat mintea și simțirea pe fiecare! REBREANU, R. II 12. Le-au făgăduit că va chibzui... va lua măsuri... dar nu le-au zis nimic hotărîtor. ALECSANDRI, T. 1429. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «asupra») Chibzuiește la cele ce ți-am spus. A luat o hotărîre fără să chibzuiască asupra urmărilor ei. ♦ Refl. (Rar) A se gîndi la..., a se îngriji de..., a avea grijă. El, care era deprins a gîndi la fiică-sa, acum cu atît mai mult trebuia să se chibzuiască de soarta ei. SLAVICI, N. II 25. 2. A pune ceva la cale, a plănui. Și tot șuvoiul a minat Balaurul, cu care chibzuisem să mă bat. BENIUC, V. 20. Orice fac, ce chibzuiesc, El desface și preschimbă. DAVILA, V. V. 69. Aceștia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare. ISPIRESCU, L. 142. Așa am chibzuit treaba cu bărbatu-meu. ALECSANDRI, T. I 176. ◊ Refl. A se sfătui unul cu altul, a lua împreună o hotărîre. Amîndoi se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă, ca unui părinte bun ce le era. ISPIRESCU, L. 277. Boierii țării... să chibzuiră a trămite o deputațiune. ODOBESCU, S. I 265. Așa se mai chibzuiră Și se găsiră Alți vînători, Mai cunoscători, Și ziseră că-i urmă de căprioară. TEODORESCU, P.P. 174. 3. (Regional) A-și da cu socoteala, a-și închipui, a presupune, a bănui. (Atestat în forma chipzui) De acolo știau merge acasă și pe nimerite, că oamenii începuseră a aprinde luminile și chipzuiau ei unde trage casa lor. RETEGANUL, P. I 44.