CHIRIE, chirii, s. f. Sumă plătită în schimbul folosirii temporare a unui lucru (locuință, vehicul etc.). Unde pui chiria de aici pîn’la Dunăre? ALECSANDRI, T. I 348. Toderică a potrivit să cîștige numai atîta cît să plătească masa și chiria odăilor pe o lună. NEGRUZZI, S. I 86. Chiria deșteaptă pe chirigiu și drumul pe călător. PANN, P. V. II 85. ◊ Loc. adv. (Construit mai ales cu verbele «a da», «a lua», «a ședea») Cu chirie = pentru folosire vremelnică și în schimbul unei plăți. Casa era a lui și ședeau într-insa cu chirie un neam de oameni săraci. DUMITRIU, V. L. 22. Șed în casă cu chirie. NEGRUZZI, S. I 198. ◊ Expr. Gura nu cere (sau nu ține) chirie = poți trăncăni cît vrei. Bieții oameni, de spaimă și știind că gura nu-i ține chirie, spuse... precum îi învățase cotoșmanul. ISPIRESCU, L. 293.