CIOCNIRE, ciocniri, s. f. Acțiunea de a (s e) ciocni. 1. Lovire, izbire (însoțită de zgomot) între două obiecte tari. Iată una din acele urări numite plugul, ce obișnuit se zice... împreunînd cuvintele cu sunet de telincă și cu ciocniri defere de plug. ALECSANDRI, P.P. 102. ◊ Lovire și avariere a două vehicule care vin din direcții opuse. Ciocnire de trenuri. 2. Fig. Luptă între interese, păreri sau idei diferite. Din ciocnirea ideilor iese scînteia adevărului. GHEREA, ST. CR. II 7. 3. (Uneori determinat prin «armată») Conflict armat, încăierare. Prima ciocnire a lui Mircea [cel Bătrîn] cu turcii a avut loc în anul 1394, la Rovine pe Argeș. IST. R.P.R. 93.